În amurgul îndepărtat al munților, furtuna nu este o amenințare, ci un cântăc de pământ care te îmbrățișează. Tundrăle profunde, ca ale unor zmei adormiți, vibrează în sol și te îndreptă spre o tăcere interioară pe care n-o mai știai. Picăturile de grindină, rare și prețioase, cad pe frunze ca un ritm lent care oprește gândurile alborotate. Aici, în coliba ascunsă printre brazi, închizi ochii și simți cum stresul se topește în noroi cald, lăsând loc de o liniște veche, ca a pădurilor de acasă.